Romanii din Timoc s-au trezit si privesc spre Romania, care in loc sa-i ajute, tace

Bor, Timoc, Serbia/Romanian Global News
23 martie 2007 foto: Romanii din Timoc, in lipsa bisericilor, tin Sfanta Liturghie in camp Incercarea unui ziarist roman, care vrea sa mearga la romanii din Timoc, de a obtine o viza pentru Serbia, este plina de piedici si-ti lasa un gust de umilinta, transmite corespondentul Romanian Global News din Timoc. Comportamentul functionarilor de la Ambasada sarba din Bucuresti te face sa te intrebi ce poate face un roman din Nord-Estul Serbie pentru a rezista politicii de asimilare si presiunii din partea autoritatilor locale. Din 1833, cand sarbii au cucerit Valea Timocului, romanii au fost lipsiti chiar si de drepturile pe care le-au avut sub stapanirea otomana. „A venit zakon sa invatam sarbeste. La scoala ne-au interzis sa vorbim romaneste”, povesteste o batrana din satul Serbanovat, situat aproape de orasul Bor. Romanii tiomoceni vorbesc in „limba rumaneasca”, asa cum au invatat in familie. Oamenii din Serbanovat cred ca satul lor e pazit de un Dumnezeu al romanilor. La ora actuala, ei vorbesc mai deschis despre problemele lor, dar in urma cu zece ani teama de autoritatile sarbe ii impiedica sa vorbeasca in fata unui strain. Tinerii au inceput sa capete constiinta legaturii cu Romania. Multi dintre ei au plecat sa studieze la Bucuresti, Timisoara sau Craiova. Din pacate, multi dintre ei nu se mai intorc acasa, lipsind comunitatea romaneasca de dezvoltarea atat de necesara in plan intelectual. „Avem o problema. Tinerii s-au ridicat cu inima, dar nu au scoala. Serbia si Romania canta acelasi cantec si vor ca noi sa jucam”, spune Dusan Parvulovici, presedintele Federatiei Romanilor din Serbia. Punand mai presus relatiile cu Serbia, autoritatile de la Bucuresti au lasat fara sprijin financiar organizatiile romanesti din Timoc. Romania a pledat pentru integritatea teritoriala a Serbiei in chestiunea kosovara, dar Belgradul refuza in continuare sa-i recunoasca pe „vlahi” ca minoritate romana. Sarbii vor sa acrediteze idea ca ei vorbesc „limba vlaha”. Limba vlaha nu exista. Zecile de romani pe care i-am intalnit in Timoc vorbesc o limba curat romaneasca, asa cum se vorbeste si in satele din Romania. Multi dintre ei nici nu stiu ca asa se vorbeste si in Tara-cum spun ei Romaniei. Adevarul despre limba lor il graieste chiar un cantec popular timocean: „La vale pe carare, Cant-o fata mare, Canta de vrasnesce, Glasu-i romanesce”. Cand parintele Boian a avut curajul sa tina slujba in limba romana, episcopul sarb Justin din eparhia timoceana l-a acuzat de separatism. Preotii sarbi cer mii de euro pentru botezuri si cununii. Acum chiar si sarbii vin cu drag la prima biserica romaneasca ridicata cu mare greutate la Malainita prin eforturile parintelui Boian. Acum drumul este deschis si alte doua biserici romanesti la Isacova si Prosat, pe Valea Moravei ar putea fi construite. Romanii din Timoc au fost intotdeauna un element stabiliazator, comportandu-se pasnic. Acum au rupt tacerea si-si cer drepturile, drepturi pe care le au alte minoritati din Serbia. In Voievodina, minoritatea romana si cea maghiara au scoli, slujba religioasa, biblioteci si mass-media in limba materna. „S-au invatat sa stam tot timpul cu capul in jos”, spune baba Ruja din satul Metovnita. In zona Borului, politica de asimilare a comunitatii romanesti a fost dura. La origini sat romanesc, Borul este in prezent un oras majoritar sarbesc. Din cei 40.000 de locuitori, doar o treime sunt romani. Guvernul sarb a elaborat o lege care prevedea ca doar cetatenii aflati la peste 350 de kilometri de oras se pot stabili aici, impiedicand stabilirea romanilor din zonele apropiate. Sarbii au fost adusi cu forta din zonele sarace. Au primit in schimb locuinta si salarii foarte mari. Cu toate acestea, 11 sate din zona Borului sunt romanesti si doar unul cu sarbesc. Sunt sate mari, a caror dezvoltare starneste invidia sarbilor. Sarbii au vrut sa stearga orice urma a vechimii istorice a romanilor timoceni. Potrivit Registrului Academiei sarbe din 1892 chiar autoritatile foloseau termenul de „rumuni” si nu pe cel de „vlah”. „Rumun” s-a folosit din 1846 pana in 1900. Pana la formarea statului roman in 1859, sarbii numeau Tara Romaneasca „Vlasca”-Vlahia. Dupa 1900 au schimbat politica si au trecut la folosirea termenului de „vlasi” (vlahi in limba sarba) pentru romanii timoceni. In a doua jumatate a secolului al XIX-lea, Biserica sarba le-a interzis romanilor sa-si boteze copiii cu nume romanesti. In loc de Dumitru, Ion, Parvu, Ana, Florica au primit nume sarbesti. Ion a fost schimbat in Iovan, Patru in Petar, Floarea in Tveta etc. Numelor de familie le-au fost aplicate sufixe specifice limbii sarbe: Branzan-Branzanovici, Muncean-Munceanovici, Iepuran-Iepuranovici etc. Sarbii au incercat sa se piarda urma pietrelor de mormant cu nume autentic romanesti. In satul Metovnita, un om pe nume Obrad Marcovici povesteste ca asa ii scrie numele in buletinul sarbesc, dar el este „Obrad a lu Marcu”, cum il cunoaste toata lumea din sat. El spune ca a aflat din batrani cum a fost construita biserica sarba din orasul Zaecear-devenita in prezent Episcopia timoceana a Bisericii Ortodoxe sarbe. „Satul Metovnita (aflat la 20 de kilometri de Zaecear) a trebuit sa duca 70 de care de piatra in timpul cel mai scurt. Satenii au spus ca nu pot scoate si ciopli piatra asa de repede. Atunci, preotii sarbi le-au cerut oamenilor sa duca pietrele de pe mormintele din cimitirul satului. Cred ca si astazi aceste pietre stau in peretii bisericii de la Zaecear”, spune Obrad a lu Marcu.