Despre „războiul timpurilor”, degringolada rusă şi nevoia de seriozitate la români - interviu cu Traian Ungureanu

Am primit nu demult cartea "Razboiul timpurilor - declin occidental si asediu islamic".

Foarte bine scrisa, o recomand.

Iata o parte dintr-un interviu acordat de scriitor cu ocazia dublei aparitzii editoriale.

Vit.C.: În prefaţa la volumul Războiul timpurilor, tu livrezi la un moment dat o concluzie-premisă uimitoare, şi anume că ne aflăm, de fapt, la începutul declinului lumii arabe, lumii islamice. În acelaşi timp, pui faţă în faţă cele două civilizaţii şi tragi un semnal de alarmă asupra carenţelor lumii căreia îi aparţinem, noi, europenii. În ce constă „declinul Occidentului"?

T.U.: E o situaţie paradoxală, într-adevăr. În primul text al cărţii anunţ şi după asta în alt text mai târziu încerc să explic de ce anume cred că islamul, în ciuda prezenţei sale violente în acest moment, este într-o criză gravă şi îşi joacă, de fapt, ultima carte. În acelaşi timp - şi aici vine contradicţia – vorbesc foarte mult în carte despre declinul culturii occidentale, şi una şi alta sunt reale şi sunt valabile.

În ce priveşte islamul, declinul e provocat tocmai de incapacitatea de adaptare la lumea modernă, de o mare criză de populaţie şi economică – atât demografia lumii islamice, cât şi resursele energetice vor intra în declin, probabil, după anul 2050.

În cazul Occidentului, criza e de natură strict internă şi ea ţine tocmai de despărţirea societăţilor şi mai ales a elitelor de valorile occidentale. Cu alte cuvinte, cei răspunzători sau cei care fac cultura în Occident se simt din ce în ce mai puţin solidari cu valorile clasice ale Occidentului, se distanţează din ce în ce mai mult de ele şi chiar îşi manifestă ostilitatea faţă de ele. Prin ce? Prin ruşinea de a fi englez, german, suedez ş.a.m.d., prin ceea ce se numeşte deja „victimologie” – o aberaţie în care tot ceea ce nu este occidental este, prin excelenţă, victima Occidentului, ceea ce înseamnă că Occidentul e permanent, etern şi, în mod sistematic, de vină, în timp ce lumea din afara Occidentului are deodată dreptul de a revendica, de a inculpa, de a se simţi nedreptăţită şi de a aştepta o compensaţie.

Vit.C.: Şi tu vorbeşti ca un insider, pentru că locuieşti acolo. Dar nu acesta era şi singurul sens al mişcării? Dacă vorbim că Occidentul este „lumea cea bună”, lumea care a reuşit să învingă totalitarismele secolului XX - nazismul şi comunismul -, această degradare a valorilor occidentale nu reprezintă în fapt o criză de creştere care circumscrie şi fenomenul corectitudinii politice în zona exagerărilor penibile pe care această doctrină le-a înregistrat pe parcurs, dar nu invalidează legitimitatea sa originară, de tentativă de a repara injustiţii istorice comise la adresa unor popoare şi de a institui coduri de comportament nediscriminator în societatea de azi. Nu crezi că asistăm la o criză de evoluţie mai mult sau mai puţin normală?

T.U.: Nu, nu cred aşa. Cred că ne aflăm la capătul unui ciclu, care ameninţă Occidentul şi pe care Occidentul trebuie să-l evite. Pentru că acum, la începutul secolului XXI, cred că se încheie, de fapt, marele ciclu al modernităţii, început cândva, după 1500, perioada care marchează ceea ce noi numim în general astăzi „Occident”, „modernitate”.

Acest proiect care a schimbat lumea şi a făcut dintr-un spaţiu relativ restrâns geografic – euroamerican - un model de inspiraţie globală, acest proiect a fost ameninţat în mod repetat, are duşmani vehemenţi, letali – mai întâi a fost nazismul, apoi comunismul, acum islamul. Proiectul a rezistat, cu un preţ uriaş, cu preţul a două războaie mondiale, cu preţul „Războiului Rece” (îl putem considera un „al treilea” război mondial) – însă fibra a obosit, în special în Europa de Vest, unde îndoiala, de-vitalizarea, care se manifestă atât demografic, cât şi în reflexele de gândire ale elitelor, accentuează din ce în ce mai mult tendinţa spre pasivitate.

Uniunea Europeană are o foarte frumoasă „vitrină”, dar ea nu reuşeşte să se adreseze problemelor de principiu ale culturii europene, ale mentalităţii europene, ea poate aduce o piaţă economică unică, ceea ce este benefic, dar nu poate aduce nici un fel de altă siguranţă şi valori neperisabile. Despre insuficienţele acestui proiect vom vorbi, probabil, în termeni mult mai dramatici peste 10-15 ani. Prin urmare, avem o criză internă a Occidentului, pusă în lumină sau potenţată de un alt fel de criză, o criză violentă a islamului. Criza internă a Occidentului e pasivă, criza violentă a islamului e ofensivă.

Vit.C.: Cu alte cuvinte, tu nu crezi într-un determinism istoric care până la urmă aranjează lucrurile de-o anumită manieră, tu crezi, dimpotrivă, că totul e în mâna oamenilor, a proiectelor pe care le gândesc ei şi în bună măsură a hazardului, da, a hazardului care intervine din când în când în inerţia lucrurilor, pentru a dezgoli – aşa cum bine spui în primele tale eseuri din Războiul timpurilor – o criză latentă, care a copt neştiut, aşteptând doar momentul să dezvăluie imensul vid, care s-a creat chiar în interiorul „cetăţii”?

T.U.: Hazardul îşi are rolul lui în istorie, nu-l putem exclude, şi hazardul e deseori prezent în istorie pentru a marca ceea ce e inevitabil. Pe de altă parte, ideea determinismului în istorie, şi anume a unei „partituri” scrise de cineva, de o forţă sau de o elită, e o idee extrem de periculoasă, ea este ideea prin excelenţă opusă libertăţii – trebuie să mă întorc din nou la nazism, comunism şi islam, care au fost toate determinisme în felul lor – e o idee funestă care a costat Occidentul şi ar putea să-l coste încă de aici înainte. Nu cred în existenţa unui determinism, cred însă în puterea valorilor şi în superioritatea lor.

Există, fără îndoială, un set de valori occidentale, care încep atunci de când începem să vorbim pentru prima oară de civilizaţie, de la greci, această capodoperă a avut o evoluţie care duce prin lumea romană, prin creştinism, printr-un Ev Mediu pe care îl calomniem mult prea uşor, apoi prin proiectul iluminist, şi îşi trăieşte maturitatea deplină în republica democratică americană. Probabil că a ajuns la apogeu cândva, în anii ’40-’50, şi este acum în declin. Dar asta nu poate pune la îndoială şi nu poate exclude valorile despre care vorbim, valori care sunt net superioare celorlalte valori ale lumii. Nu-i nici o ruşine, nimeni nu poate fi blamat, pentru că afirmă superioritatea Occidentului. E o acuzaţie falsă. Occidentul este o cultură superioară, pentru că este însăşi CULTURA acestei lumi.

Vit.C.: Şi o cultură deschisă, fundamental deschisă.

T.U.: E o cultură deschisă care a reuşit să parcurgă istoria într-un mod în acelaşi timp creator – asta e simplu de spus – şi tragic. E o cultură care a fundat atât conştiinţa istorică, a fondat în primul rând capacitatea de a fi critic şi autocritic, a răspuns propriilor crize – să nu uităm că Occidentul care este acuzat astăzi de „colonialism”, de „sclavaj”, este singura forţă care a rezolvat aceste probleme: ea a creat sclavagismul, dar l-a şi abolit, ea a creat colonialismul, dar l-a şi abolit.

Nu acelaşi lucru se poate spune despre culturi întru totul onorabile, dar lipsite de această dimensiune creatoare şi tragică în acelaşi timp. Sclavagismul arab, despre care discutăm prea puţin, e o realitate la fel de puternică şi mult mai veche decât sclavagismul occidental. Ea nu a fost rezolvată nici astăzi. E numai unul din exemplele de miopie, pe care duşmanii sau adversarii din interior ai Occidentului le oferă din ce în ce mai des.

Intregul interviu poate fi citit aici.