Imi place cum suna introducerea la articol, ... Da, am mai gasit un articol despre papa Benedict, extrem de interesant si documentat (nu ca panselutele emise de mine intr-o alta postare). Se prezinta contextul teologic in care se afla lumea de azi, labirintul istoric prin care s-a ajuns aici, si incercarile de a desluşi caile pe care acest papa misterios urmareste sa indrume catolicismul, d'aci incolo ...
Articolul se intituleaza "The Pope and Islam" , ... textul e destul de lung, asa ca spicuiesc doar citeva paragrafe de pe ici colo.
"It is well known that Benedict wants to transform the Church of Rome, which is not to say that he wants to make it more responsive to the realities of modern life as it is lived by Catholic women in the West, or by Catholic homosexuals, or even by the millions of desperately poor Catholic families in the Third World who are still waiting for some merciful dispensation on the use of contraception. He wants to purify the Church, to make it more definitively Christian, more observant, obedient, and disciplined—you could say more like the way he sees Islam. And never mind that he doesn’t seem to like much about Islam, or that he has doubts about Islam’s direction. (His doubts are not unusual in today’s world; many Muslims have them.) The Pope is a theologian—the first prominent theologian to sit on Peter’s throne since the eighteenth century. He views the world through a strictly theological frame, and his judgments about Islam, however defiant or reductive they sometimes sound, have finally to do with the idea of Theos—God—as he understands it. Those judgments have not changed much, in character, since he left Germany for the Vat-ican, twenty-six years ago.
Islam has been in Europe for thirteen hundred years. Arab armies were at the gates of Poitiers, in central France, in 732—only a hundred years after the Prophet died and more than three hundred and fifty years before the start of the First Crusade—and southern Spain was still under Islamic rule in the fifteenth century, some two hundred years after the knights of the Ninth Crusade straggled home. But Benedict is the first Pope to have developed what could be called an active theological policy toward Islam, as opposed to, say, a military or political one—“the first really functioning Pope in the post-September 11th world,” Daniel Madigan calls him.
[...] Joseph Ratzinger and his predecessor Karol Wojtyla were the first “foreigners,” as Italians still call them, to be elected to the papacy since 1522, when a priest from Utrecht began twenty uneventful months as Pope Adrian VI. The forty-five Pontiffs who followed Adrian were not only reliably homegrown; they were rarely driven to extremes of Christian ardor, and Italians liked them that way—for their self-interest and their discretion. Popes were not expected to transform Catholicism. Their job was to look after their land, their coffers, and their clergy, support the wars against Protestants, and dazzle Europe’s Catholic peasants with earthly displays of the heavenly pomp awaiting them once the misery of their indentured lives was past. The Church lost the last of its Papal States in 1870, with the Risorgimento, and, after years of wrangling with the capricious new entity called Italy, it settled into a fairly comfortable role. It delivered the Catholic vote to the Christian Democrats and kept the Communists at bay, and in return was assured that no unseemly new laws would disturb the patriarchal sanctity of the Catholic family. (It eventually lost on contraception and divorce.)
[...] Ratzinger and Wojtyla shared this: an exceptionally narrow view of what constitutes a morally acceptable Christian life. That view is reflected in the daily decisions of bishops who in the past few years have denied the sacraments to pro-choice politicians (St. Louis); refused to allow Muslims to pray at a church that was once a mosque (Córdoba); and denied Catholic burial to an incurably ailing man who, after years of suffering on a respirator, asked to die (Rome).
But the resemblance ends there. Ratzinger did not really think that theological dialogue with non-Christians was useful, or meaningful, or even possible. John Paul II did. His papacy, he said, was going to be a peace papacy—a papacy of bridges. Unlike Ratzinger, he was not much concerned about whether a Trinitarian faith with an anthropomorphic God was “comprehensible” to a Muslim whose God is never manifest. He would talk to anyone about God. In twenty-six years as Pope, he made a hundred and two trips abroad, many of them to Muslim countries, and it didn’t matter whether the understanding of God was the same from one airport to the next.
But the resemblance ends there. Ratzinger did not really think that theological dialogue with non-Christians was useful, or meaningful, or even possible. John Paul II did. His papacy, he said, was going to be a peace papacy—a papacy of bridges. Unlike Ratzinger, he was not much concerned about whether a Trinitarian faith with an anthropomorphic God was “comprehensible” to a Muslim whose God is never manifest. He would talk to anyone about God. In twenty-six years as Pope, he made a hundred and two trips abroad, many of them to Muslim countries, and it didn’t matter whether the understanding of God was the same from one airport to the next.
(mai mult despre diferendele intre cei 2 papi, in articol ...)
[...] Benedict, who is nearly eighty, is said to have set himself two goals for what he knows will be a short papacy. Neither of them involves Islam theologically, but they do involve it in very practical, political ways. His first goal is ecumenical. It has to do with reinvigorating, and perhaps enforcing, what he sees as Christianity’s nonnegotiable moral precepts. In other words, he wants to temper and constrain Western secularism with his own brand of Christian morality; he wants the leaders of other Christian fellowships to join him; and he wants to put the world on notice that, with more than fifteen million Muslims living in Western Europe, the only analogous mission in the West today is an Islamist one.
[...] Benedict’s second goal is reciprocity with Islam. He wants to use his papacy to restore to Christian minorities in Muslim countries the same freedom of religion that most Muslims enjoy in the West. The question of reciprocity is hardly new, but it was never a priority at the Vatican before Benedict’s reign. John Paul II avoided it, on his travels, by saying, in effect, “I go for the country, not the religion.” Benedict has pretty much made it a precondition for relations between the Vatican and the Muslim world. He clearly thinks that the JudeoChristian West has been self-destructively shortsighted in its concessions to the Islamic diaspora, when few, if any, concessions are made to Christians and Jews in most of the Middle East.
[...] Benedict, who is nearly eighty, is said to have set himself two goals for what he knows will be a short papacy. Neither of them involves Islam theologically, but they do involve it in very practical, political ways. His first goal is ecumenical. It has to do with reinvigorating, and perhaps enforcing, what he sees as Christianity’s nonnegotiable moral precepts. In other words, he wants to temper and constrain Western secularism with his own brand of Christian morality; he wants the leaders of other Christian fellowships to join him; and he wants to put the world on notice that, with more than fifteen million Muslims living in Western Europe, the only analogous mission in the West today is an Islamist one.
[...] Benedict’s second goal is reciprocity with Islam. He wants to use his papacy to restore to Christian minorities in Muslim countries the same freedom of religion that most Muslims enjoy in the West. The question of reciprocity is hardly new, but it was never a priority at the Vatican before Benedict’s reign. John Paul II avoided it, on his travels, by saying, in effect, “I go for the country, not the religion.” Benedict has pretty much made it a precondition for relations between the Vatican and the Muslim world. He clearly thinks that the JudeoChristian West has been self-destructively shortsighted in its concessions to the Islamic diaspora, when few, if any, concessions are made to Christians and Jews in most of the Middle East.
(mai mult, despre intentiile lui papa, in articol ...)
[...]For some Catholic theologians, the issue isn’t Benedict’s idea of Islam, or his notion of a purer Church, or his dismissal of the possibility that doctrine can evolve. It is his conviction that Christian faith is demonstrably “rational.” That was the argument of his Regensburg speech, and, much more impressively stated, of his long dialogue with Habermas about reason, religion, and the “dialectics of secularization.” Habermas has always maintained that secular morality—morality negotiated in and by civil society—can, and should, provide humanity with a governing ethos. Benedict, in the course of their conversation, maintained that “the rational or ethical or religious formula that would embrace the whole world and unite all persons does not exist; or, at least, it is unattainable at the present moment.” By that definition, almost any dialogue that does not include a shared definition of the rational, the ethical, or the religious becomes impossible. And it precludes any attempt at theological dialogue with Islam. " (... full article)
"The Pope and Islam" by Jane Kramer, Illustration: Mark Ulriksen
The New Yorker, April 2, 2007
[...]For some Catholic theologians, the issue isn’t Benedict’s idea of Islam, or his notion of a purer Church, or his dismissal of the possibility that doctrine can evolve. It is his conviction that Christian faith is demonstrably “rational.” That was the argument of his Regensburg speech, and, much more impressively stated, of his long dialogue with Habermas about reason, religion, and the “dialectics of secularization.” Habermas has always maintained that secular morality—morality negotiated in and by civil society—can, and should, provide humanity with a governing ethos. Benedict, in the course of their conversation, maintained that “the rational or ethical or religious formula that would embrace the whole world and unite all persons does not exist; or, at least, it is unattainable at the present moment.” By that definition, almost any dialogue that does not include a shared definition of the rational, the ethical, or the religious becomes impossible. And it precludes any attempt at theological dialogue with Islam. " (... full article)
"The Pope and Islam" by Jane Kramer, Illustration: Mark Ulriksen
The New Yorker, April 2, 2007
30 comments:
ultimul paragraf din postare sustine ceea ce mentiona si Briel,... " his conviction that Christian faith is demonstrably “rational.”
ceea ce, se pare, provoaca mare neplacere unor teologicieni ...
Am auzit cantecul de sirena si-am venit, dar inainte am umblat si eu la cartzoaie sa caut ceva.
Mai intai, draga She, iti spun o mica poveste adevarata.
Si iata, cel smerit si minuni de ar face tot nu crede in gandul sau. In Iordania era un preot foarte simplu care facea minuni. Citea rugaciuni la oameni si la animale care aveau vreo boala si se faceau bine. Mergeau si musulmanii la el atunci cand sufereau de ceva si-i vindeca.
Acest preot, inainte de a liturghisi,sorbea ceva cu putin posmag si dupa aceea toata ziua nu manca nimic. Dupa o vreme a aflat patriarhul ca mananca inainte de Sfanta Liturghie si la chemat la patriarhie. Acela s-a dus fara sa stie de ce l-au chemat. Pana sa-i vina randul, a asteptat intr-o sala impreuna cu altii. Afara era foarte cald. Storurile erau trase si printr-o gaurica trecea o raza de lumina. Preotul crezu ca aceea este o sfoara. Fiindca transpirase, isi scoase rasa si o intinse pe raza de lumina. Cand ceilalti care stateau acolo au vazut aceasta, au ramas cu gura cascata. Se duc si-i spun patriarhului: "Preotul care gusta inainte de Sfanta Liturghie si-a agatat rasa pe o raza de lumina!" Atunci patriarhul l-a chemat inauntru si a inceput sa-l intrebe: "Ce faci? Cum o duci? Cat de des liturghisesti? Cum te pregatesti pentru Sf.Liturghie?" "Iata, citesc slujba utreniei, fac si cateva metanii, apoi pregatesc o sorbitura, gust putin si dupa aceea liturghisesc", raspunde acela. "De ce faci aceasta?" il intreaba patriarhul. "Daca mananc putin inainte de Sf.Liturghie, atunci cand consum (termina tot ce a ramas in Sf.Potir, dupa impartasirea credinciosilor), Hristos vine deasupra. In timp ce daca daca mananc dupa ce m-am impartasit, Hristos ramane dedesubt". Si o facea aceasta cu gand bun. Atunci ii spune patriarhul: "Nu, nu asa este corect. Mai intai sa consumi, si dupa aceea sa mananci putin". A facut metanie si a primit.
Vreau sa spun ca, desi ajunsese la o astfel de masura, sa faca minuni, a primit porunca in mod simplu. In schimb, cel mai mare egoist este acela care se ia dupa gandurile lui si nu intreaba pe nimeni. Unul ca acesta se autodistruge. Se poate ca cineva sa fie destept, ba chiar foarte inteligent, dar daca tine la voia sa, are multa incredere in sine si iubire de sine, se chinuieste mereu.
Aici se termina povestea.
Daca teologii catolici sunt jenati de vederile rationaliste ale papei asupra credintei, ortodocsii nici nu mai zic nimic, ca oricum spun in vant. Credinta nu se invata din carti, ci se transmite de la oameni plin de har la alti oameni. Cam asa cum l-a urmat Elisei pe Ilie. Se zice: "Sfinteste-te pe tine insuti si multimi de oameni se vor mantui in jurul tau", asta-i lucrul cel greu de care omenirea are acum nevoie... Voluntari?...
In timp ce lumea vestica a ramas prostita de mult comfort material, dar mai ales spiritual, rasaritenii inca au pastrat stacheta invataturilor duhovnicesti, a adevarurilor revelate, acolo sus de tot unde este locul ei. Asa se cuvine, ca sa vedem cat suntem de jos, de molesiti, si sa ne doara sufletul pentru starea in care am ajuns.
Teoria e multa, dar pana la urma practica ne omoara.
ai vazut, Briel ?
asa si tu, asa si acei teologi catolici jenati, trebuie sa asculte la porunca primita de la papa ... precum acel preot simplu din frumoasa ta poveste, a ascultat si a primit de la patriarh.
e-heei, afla si tu de la Seherezada (ca doar mi-am salvat viatza cu povesti), ... povestile sint miraculoase, din ele pot trage invatzatura si unii si altii...
Din lumea celor tacuti, care nu discuta teologie cu foc si scantei, pentru Seherezada cea bogata in povesti:
Când i-a murit tata, Porfirie avea doisprezece ani. A văzut cum l-au adus de la ogor, ţeapăn, înfăşurat într-o pătură. A venit la mort tot satul; ziceau că l-a lovit catârul în şale.
Mama lui Porfirie avea opt copii. A plâns după mort zile şi nopţi, atât cât pot plânge doi ochi omeneşti. A venit apoi Părintele ca să vorbească cu mama despre copii. Au chibzuit să ţină văduva jumătate, iar cealaltă jumătate să-şi caute pâinea în altă parte.
Părintele a trimis pe cei doi băieţi mai mari la ţară să lucreze la Mitropolitul. Mai târziu poate vor merge la şcoală. Surioara cea mică, o zvârlugă cu părul creţ, a mers în satul vecin, la sora Inaltului. Pentru Porfirie au hotărât să meargă câţiva ani la Sfântul Munte la fratele mamei, călugărul, iar mai târziu să se facă preot dacă va vrea.
Aşa a plecat Porfirie la Sfântul Munte. Mama i-a pregătit o bocceluţă cu haine şi puţin posmag pe drum. A sărutat pe Porfirie şi Porfirie a plâns. A plâns şi mama că acesta îi era băiatul cel mai drag. Apoi Părintele l-a dus la Arneea - nu era departe - ,acolo a găsit câţiva închinători care mergeau la Munte şi le-a încredinţat lor pe Porfirie.
Pe atunci drumul la Sfântul Munte mergea pe uscat şi era pietruit de la Ierisso până la Lavra. Porfirie a văzut păduri, marea şi când a ajuns la Sfântul Munte s-a minunat de mânăstirile cele mari şi de biserici.
Dar unchiul său, călugărul, nu trăia în mânăstire ci se afla printre pustnici, în pustie. Când Porfirie a ajuns la el a văzut o casă cu etaj zidită pe spinarea unei stânci. In faţă prăpastie, pe de lături prăpastie, numai în spate era o cărare. Bătrânul a pus pe băiat în faţa lui, l-a privit în ochi şi şi-a zis că seamănă cu tată-său. A văzut şi copilul pe bătrân că seamănă cu mamă-sa: era înalt, cu faţa suptă şi cu barba mare. Avea şi un diacon, ucenic de chilie.
I-au aşternut lui Porfirie ca să doarmă, o vechitură drept saltea şi două pături de acoperit. A venit noaptea şi copilului îi era frică într-un loc aşa de pustiu şi de întunerec. A prins a plânge până a adormit.
(2)
Astfel Porfirie a intrat în lumea călugărilor. I-au făcut o răsuţă şi culion, a rămas netuns şi a început să-i crească păr pe obraz şi să-i crească barbă. A deprins toate treburile şi le făcea el cel dintâi. Aprindea focul, gătea mâncarea, aducea apă, strângea şi apă de ploaie. In casa bătrânului nu se dormea noaptea. Când se întuneca, fiecare în chilia lui zicea rugăciunea lui Iisus, numărând boabele mătăniilor. Bătrânul învăţă pe băiat să citească rugăciunile. Timp de patru ceasuri după apusul soarelui, îl învăţa carte. Terminau când se făcea ziuă, apoi se odihneau câteva ceasuri. Ziua, tăia cruciuliţe de lemn şi îngrijea cei doi metri de grădiniţă cu bob şi doi migdali. Gătea bob, năut şi la sărbători ceva peşte din mare.
Timpul trecea şi Porfirie niciodată nu se arăta obosit sau neascultător. “Vino-ncoace Porfirie!”, “Evloghite, gheronda.” “Du-te colo, Porfirie!”, “Evloghite, gheronda.”
Faţa i s-a uscat şi a devenit serioasă, ca şi cum nu mai era faţă de copil. Amintirile-i rămăseseră departe, în urmă. Işi mai aducea aminte de mama. Altă femeie nu mai ştia. Mama şi Stăpâna de Dumnezeu Născătoarea pe care adeseori, uitându-se la icoană, le amesteca. Om din lume nu ajunsese niciodată la chilie, nici tăietor de lemne. Numai călugări vedea la casa de dincolo, când ducea cruciuliţele şi lua hrana.
Aşa a petrecut Porfirie douăzeci de ani, după care gheronda i-a zis că este timpul să ia darul Marelui şi Ingerescului Chip. L-au făcut deci monah în mare schimă. I-au schimbat numele şi l-au numit Nifon. Porfirie mai păstra în amintire doar chipul mamei şi trupul tatălui înfăşurat în pătură. Nimic altceva nu-i schimbase viaţa. Numai că acum purta semnele schimei celei mari: I(Iisus) H(Hristos) NIKA F(foveros) D(demosi) (acesta este dracilor semn înfricoşat).
Pe marginea stâncii zilele şi nopţile curgeau ca picăturile de ploaie. Gheronda se gârbovise, îşi târa picioarele şi glasul îi slăbise. In acest timp a venit la chilie primul om din lume, un proiestos arhimandrit, cu rasă călcată şi cu manşete albe. L-au tratat cu smochine şi cu rachiu şi a rămas cu ei la priveghere. Dimineaţa, a luat la o parte pe Nifon şi l-a întrebat de vârstă, şi ce carte ştie. “Să-l iau la oraş”, a zis acela către gheronda, “să meargă la şcoală şi să se facă preot”. “Cum va zice el singur”, a răspuns gheronda. Si Nifon a zis “Nu”, fără să-şi dea bine seama de ce, dar a zis: Nu.
Nu au trecut multe zile şi gheronda i-a lăsat în mijlocul privegherii. S-a aşezat în strană şi când s-a ridicat soarele, faţa îi era albă ca şi barba. Nu se mişcase deloc. Au venit părinţii de la schit, i-au întins rasa, l-au cusut în rasă şi l-au îngropat la rădăcina migdalilor alături de grădiniţă. Nifon a adus flori sălbatece şi i-a împodobit crucea. A făcut şi o candelă la mormânt, din paharul bătrânului, rămas acum de prisos.
Noul gherondă era dificil, era reumatic şi grabnic la mânie şi se pornea asupra lui Nifon. Nifon deja nu mai era copil, dar nu a întors niciodată vre-un cuvânt bătrânului. Au petrecut amândoi încă zece ani de viaţă.
La sfârşitul celor zece ani, a venit al doilea vizitator la chilie. Era fratele lui Nifon, care se făcuse preot la oraş. Nifon i-a sărutat mâna, iar el l-a sărutat pe frunte. Era însurat şi avea trei copii. I-a spus despre mama că murise de cinci ani. I-a spus şi de surioara cea mică, Vango, că murise şi ea muşcată de un câine. Lenuţa era măritată la ţară, alt frate ajunsese doctor şi trăia la oraş. Ceilalţi doi mai mici terminaseră gimnaziul. Nifon a rupt o hârtie în două, pe una a scris pe cei vii şi pe alta pe cei morţi. A scris întâi pe gheronda, apoi pe tata şi pe mama şi pe mica Evanghelina. Dar şi cei vii erau aşa de departe în amintirea lui, că adesea în mintea lui nu-i mai putea deosebi unii de alţii.
(3)
După aceasta Nifon a luat binecuvântare de la gheronda să meargă la Karulia. Murise un pustnic rus şi Nifon a luat chiliuţa lui. Era zidită într-o peşteră la vârful unei stânci. Aici şi-a trăit Nifon restul vieţii. Cobora de pe stâncă ţinându-se de lanţ şi călcând pe colţurile de piatră deasupra mării. Chilia avea o uşiţă la o parte, în faţă o fereastră, iar dedesubt deschis şi căscat haosul prăpastiei. In timpul iernii marea urla ca o fiară rănită.
De acum înainte timpul nu se mai măsoară. Nifon era alb ca zăpada şi tot mai gârbovit. Nopţile curgeau în veghere şi zilele obositoare. Acum făcea mai puţine cruciuliţe, mânca mai puţin posmag şi bobul nu-l mai fierbea la foc, ci numai îl muia ca să se cojească. Aduna apa de ploaie cu un burlan într-un chiup şi apa mirosea ca aghiazma.
Faţa bătrânului era liniştită şi uneori veselă, cum nu fusese vreodată în viaţă. Dumineca se cobora de pe stâncă şi mergea la Katunachi la Sfânta Liturghie ca să se împărtăşească. Celelalte zile cetea singur ca întotdeauna. Zicea şi rugăciunea necontenit.
Corăbii treceau în larg, dar el nu se gândea cum arată lumea şi oamenii. Făcea numai semnul crucii asupra corăbiilor care treceau ca să călătorescă cu bine. Avea şi acum acea hârtie cu viii şi morţii agăţată sub icoane. Numai că acum nu mai ştia câţi din cei dragi ai lui mai trăiesc şi câti au plecat. De aceea erau toţi vii şi pe toţi îi pomenea la vii. Chiar şi pe tata pe care îl văzuse înfăşurat în pătură, şi pe gheronda pe care îl îngropase cu mâinile lui.
Plecarea lui Nifon a fost în ziua de Paşti. Urcase la Katunaki la Sfânta Liturghie. A stat în strană cu lumânarea aprinsă, s-a apropiat de Sfântul Altar şi s-a împărtăşit, apoi s-a întors la strana lui. Ziceau că l-au văzut zâmbind. Lumânarea ardea lângă el. Monahii l-au ridicat, l-au cusut în rasa lui şi l-au coborât la Karulia. La câţiva metri de chilia lui, într-o scobitură de piatră, au săpat şi l-au aşezat întru odihnă, astfel ca să privească marea.
Pe stâncă sădise el însuşi flori sălbatice. In chilie i-au găsit şi crucea gata. Si-o făcuse singur şi scrisese “Nifon monahul”. Işi scrisese şi numele în pomelnicul celor vii.
Lo and behold! E articolul asta teologic asa cum sint eu popa! :-))
Intii sa-mi cer scuze ca intrerup threadul asta suav si cursivitatea discutiei de fata, insa sint sigur ca redactia New Yorker-ului apreciaza diversitatea. ;-)
O sa lasam la o parte apologia stravezie a Islamului-tare-ca-fularu', care, doar la 100 de ani dupa Mahomed era deja la portile Poitiers-ului (asta in timp ce ne referim la cavalerii Cruciadei a IX-a ca straggled home: tonu', ca intotdeauna, face muzica :-) ) si o sa ne referim doar la modul in care primul paragraf din aceasta mirifica postare:
It is well known that Benedict wants to transform the Church of Rome, which is not to say that he wants to make it more responsive to the realities of modern life as it is lived by Catholic women in the West, or by Catholic homosexuals, or even by the millions of desperately poor Catholic families in the Third World who are still waiting for some merciful dispensation on the use of contraception.
impinge sub nasul publicului neavizat si inocent agenda "secular-progresivilor" (cum ii numeste cu drag O'Reilly de la Fox News pe reprezentantii stingii aflati in intervalul dintre far left si loony left), si anume 4 din punctele ei principale:
a) avorturile
b) homosexualii
c) contraceptia
d) intretinerea insidioasa a sentimentului de vinovatie al occidentului fata de "saracii" lumii.
Deci, teologii de la The New Yorker depling ipocrit, cu ochii dati peste cap, ca asa-zisa (ca altfel nu poti sa-i spui!) "transformare" in care s-a angajat Papa Ratzinger nu e ceea ce vor ei.
Problema nu este ca a), b), c) sint interzise/ilegale/discriminate, pentru ca nu sint. Ceea ce vor teologii de la The New Yorker este ceva in plus: ca papa/biserica catolica sa vina sa le aprobe, sa le sanctioneze, sa le consfinteasca, sa ridice anatema pacatului de pe ele. Faptul ca in ziua de azi poti sa avortezi cind vrei, sa te regulezi cu cine vrei, nu le mai este suficient! Ei vor ca bietii "Catholic homosexuals" sa nu mai fie turmentati de gindul pacatului. Vor dispensation, vor dezlegare la peste... :-)) Si, as a bonus, ingroparea bisericii catolice in irelevantza.
Cam astea ar fi motivele publicarii articolului, restul este logoree pe care n-am citit-o: articolele din The New Yorker, pe linga ca sint proaste, mai sint si lungi cit o zi de post!
Din pacate pentru teologi, asa cum vad eu lucrurile, n-or sa aiba absolvirea de pacate nici daca se dau cu curu' de pamint. Nici Papa Wojtyla nu le-a dat-o, nici Papa Ratzinger nu le-o da, si nici papapius nu le-o va da, ever! Pozitia bisericii catolice este clara: nu se poate si cu sula-n cur si cu sufletu-n rai! Nimeni nu le impiedica pe catolice sa avorteze, si nici pe homosexuali sa se distreze, insa problema pacatului ii priveste direct si personal.
Daca-i dai nas lui Ivan, ti se suie pe divan. Nu conteaza ca, secular vorbind, deja am obtinut toate dezlegarile si facilitatile in chestiunile enuntate. Nu conteaza ca sintem liberi sa ne ducem viata asa cum credem de cuviinta. Nu conteaza nici macar ca, fie vorba intre noi, ni se cam rupe de religie. Vrem, fara sa avem nevoie, sa invadam si spatiul privat al bisericii, doar asa, ca sintem noi ai dreak'.
Iar cind biserica ne da replica, inventam notiuni absurde, cum ar fi aceea de "teolog liberal".
Altfel, multumim autoarei articolului, apreciem punerea in discutie a subiectului si asteptam cu interes urmatorul installment din The New Yorker, care, toata lumea stie, este o autoritate de necontestat in materie de teologie generala si catolica.
Briel,
Povestea ta este foarte frumoasa dar si foarte trista.
Nu stiu ce intzeles ai vrut sa-i dai, dar pentru mine Nifon a fost un om mort de la inceput, de aceea am scris ca povestea este trista.
Briel,
frumoasa poveste si frumos povestita de tine, te introduce intr-o atmosfera de transa ...
citind-o, mi-a revenit in minte o perioada cam intunecata a vietii mele, cind eram foarte "down" si nu aveam chef de nimic, nici macar de citit ...
din intimplare am intrat la un film korean (la care, daca as fi fost intr-o alta stare, nu m-as fi dus nici sa ma fi taiat) care se numea lung de tot "Why Bodhisatwa flew to the East ?", care prin sunete de clipoceli de apa, de lemn curat, de filfiieli de aripi, ... prin imagini de munti si stinci, ... prin povestea molcoma si tacuta (aidoma celei a lui Porfirie), ...
mi-a readus calmul si linistea, nu m-a schimbat, dar mi-a dat puterea sa continui de unde ramasesem.
PS. L-am revazut dupa citva timp, ... l-am recomandat si altora. Filmul este foarte bine facut. Insa pe prietenii mei i-a plictisit, si nici pentru mine nu a mai aparut in aceeasi lumina.
Un moment de vraja se petrece pe nepregatite, dintr-o coincidenta ne-aranjata de cei care o simt.
Robin: ”Lo and behold! E articolul asta teologic asa cum sint eu popa! :-))"
Nu stiu de unde ai scos tu ca cineva a pretins ca articolul ar fi “teologic”.
E un articol despre teologi, daca poti face distinctie.
Robin: ”Intii sa-mi cer scuze ca intrerup threadul asta suav si cursivitatea discutiei de fata, insa sint sigur ca redactia New Yorker-ului apreciaza diversitatea. ;-)”
Oy wey, ce ironie subtila powered by “smileys” ...
Si acum, citeva spicuiri din “mirifica” interventie:
Robin: ”... O sa lasam la o parte apologia stravezie a Islamului-tare-ca-fularu', ...
... Ceea ce vor teologii de la The New Yorker este ceva in plus: ca papa/biserica catolica sa vina sa le aprobe, sa le sanctioneze, sa le consfinteasca, sa ridice anatema pacatului de pe ele. ...
... Cam astea ar fi motivele publicarii articolului, restul este logoree pe care n-am citit-o: articolele din The New Yorker, pe linga ca sint proaste, mai sint si lungi cit o zi de post! ...
... Din pacate pentru teologi, asa cum vad eu lucrurile, n-or sa aiba absolvirea de pacate nici daca se dau cu curu' de pamint ...
... Iar cind biserica ne da replica, inventam notiuni absurde, cum ar fi aceea de "teolog liberal"...”
Ce pot zice ? E oare ceva de discutat legat de aceasta interventie (o fi cumva aroganta ? ... neee, nici macar) a unui ins pretzios care nici macar nu a catadicsit (dupa propria marturisire) sa citeasca articolul, in schimb a aparut pe scena ca o primadona masculina cintindu-si aria de succes din faimoasa opera bufa Z.L. “Supararile MELE pe Lume” care, desi extrem de muzicala, ...nu are nici in clin nici in mineca cu articolul.
Insa, ... nici o suparare, mai poftiti pe la noi !
e de creditat insa, un alt membru al blog.ZL ... care,
dupa ce a scris vreo doua comentarii "nasty" la adresa postarilor mele "mirifice", ...
a decis pina la urma sa citeasca mai cu atentie continutul lor si, dindu-si seama ca intelesese totul pe dos, ... si-a auto-sters comentariile !
o atitudine de-a dreptul bravOriana !
Ce pot zice ? E oare ceva de discutat legat de aceasta interventie
Pai, ce-ar fi de discutat, decat un patetic atac la persoana?
You couldn't do any better, huh?
In ce priveste aparitia si disparitia anumitor comentarii de pe ZL, sa nu te-mbeti cu apa de ploaie.
Ti-as recomanda ceva mai bun, dar
daca asta te ajuta pe tine sa supravietuiesti moral, then go ahead! :-)
Roy, ma bucur ca ai sesizat nuanta aceea a mortificarii, intr-adevar Nifon a fost de la inceput, chiar din copilarie, mort pentru aceasta lume. Mama l-a simtit ca-i altfel, de aceea il si iubea mai mult. Se spune despre astfel de oameni ca sunt stalpi ai lumii, rugaciunea lor curata cheama harul lui Dumnezeu, care-i sfinteste pe ei si intreg pamantul. Asa... ca sa ne scoatem ochii mai incet, si poate numai unul. Mai tii minte cum s-a targuit Avraam cu Domnul pentru cetatea Sodomei? Daca sunt si drepti pe acolo, sa zicem 50, dar 30, dar 10, nu vrei sa ierti cetatea pentru ei?
Seherezada,
atmosfera de transa, momentele de vraja vin si se duc in alternanta cu mari tensiuni, ba chiar deznadejdii, este un ciclu care permite inaintarea, ca altfel am sta pe loc (ce mai panseu...). Imposibil sa ramai neschimbata, doar ca nu-ti dai seama.
Robin,
nick-ul tau imi este tare simpatic, imi aminteste de pasarelele alea cu pieptul portocaliu si bine umflat. Acum e vremea lor, canta cu foc in gradina si mai intind cate o rama.
In felul brutal in care ai exprimat cele 4 puncte cerute spre rezolvare de "poporul credincios", gasesc ca ai multa dreptate. Au inceput si ortodocsii sa lupte pentru "libertate" in mod identic cu cei catolici. Vor sa fie cu acte in regula, sa ia binecuvantare pentru pacate. Da... da... ai zis bine. Dar crezi ca pozitia de infailibil il ajuta pe papa? Eu am intrebat niste catolici de pe aici cum vad treaba asta cu "papa nu greseste niciodata" si mi-au raspuns: fugi dom'le de aici!
No, si chiar daca sa zicem prin absurd ca vreodata se da liber la desfrau, la eutanasie si restul pachetului, se sterge o buna bucata din Biblie, sau chiar se interzice, vom ramane cu martorul cel nemincinos, zis si viermele neadormit, care este constiinta. Atunci sa te tii tratamente speciale pentru adormirea, ori extirparea constiintei.
Pentru neamtul cel plin de culoare, un banc sa-l inveseleasca:
Suntem in avionul catre Montreal, stewardesa se apropie de o pasagera blonda si spune:
- Nu va suparati, trebuie sa va mutati de aici, unde este clasa LUX, la clasa economic, asa cum scrie pe biletul dvs.
- Nu, nu vreau sa plec de aici, imi place tare mult, raspunde blonda.
Stewardesa insista, nimic, cheama pe sefa ei, nimic, cheama copilotul, nimic.
In fine se apeleaza la capitan, care se apropie si-i sopteste blondei ceva la ureche. Aceasta se ridica imediat isi ia poseta si se duce. Ceilalti, mirati intreaba ce i-a spus la ureche. Raspuns:
- Domnisoara, clasa LUX nu opreste la Montreal.
Briel,
Spune-mi te rog: povestea este a ta originala sau copiata de pe undeva? Mi-a placut stilul.
Din nefericire, mafia elitelor (politicienii si media) europene din occident a tocat in ultimii zeci de ani pana la pulbere prezentza bisericii catolice in viatza de toate zilele.
Biserica a avut un rol important in vremuri de restriste.
Pana si o bestie ca Stalin, dupa ce a a casapit-o, si-a dat seama ca are nevoie absoluta de ea si dupa atacarea Uniunii Sovietice a recrutat-o imediat (mi se pare chiar in prima zi de razboi).
Si astfel, in afara de vocea partidului s-a putut auzi si vocea bisericii ruse cerand poporului sa lupte pentru salvarea patriei.
Nu o sa ma mire daca aceleasi elite in doar catziva ani de zile o sa faca un switch de 180 de grade... interesul poarta fesul.
Si atunci chestiunile homosexualitatzii, avorturilor etc... vor fi uitate, cel putin pentru o buna bucata de vreme.
Hellooo, tovarashico, unde-ti sint argumentele? Le-ai pierdut pe sub masa?
N-ai avut altceva mai de doamne ajuta de facut decit sa ma citezi cherry-picking, pe sarite, in caz ca vreunul care aterizeaza direct la tine, sau care uita ce-am scris eu de la mine pin' la tine, sa nu mai stie ce-am zis eu si ce-ai zis tu? Argumentele mele? Nexam! Pauza! Asa ai invatat matalutza la scoala de dansuri si bune maniere?
Auzi la ea, cica n-am citit articolul! Tu crezi ca eu sint nebun la cap? Ca n-am altceva mai bun de facut? Ca n-am alta treaba? Ce sa mai citesti dupa expunerea aia de motive? Nu era clara? (adevarul asta este, ca nu era clara deloc, si in asta consta toata smecheria; nu-i nimic, bine c-am lamurit-o eu! ;-) ) Ce sa mai astepti sa vina dupa ea? Tra-la-la si tru-lu-lu, liru-liru-crocodilu', plimba-i, invirteste-i, ameteste-i pina cad toti in extaz, cu gura cascata, in shock and awe, fara sa mai stie nici cite urechi au?
Ce nu este adevarat in ce am spus eu? Nu sint alea punctele principale de pe agenda stingii relativizante? Nu isi infige stinga relativizanta dintii in fundul oricaruia pe care il percepe drept un obstacol in calea realizarii obiectivelor ei? Tare ma tem ca in Papa Ratzinger si-au cam gasit nasul, ca asta are fundul tare, in care o sa-si cam rupa dintii. They'd better upgrade their dental plan!
Si, din nou, n-ai gasit ceva mai bun decit sa ma iei la fine points? Mi se pare ca ti-am mai zis odata, mai acu' ceva timp, ca n-are rost sa incerci trucu' cu mine, ca nu tzine. Nu, nu, n-ai inteles tu bine, eu am scris teologic, da' n-am zis, ba nu! am zis da' n-am scris, le-am pus intre ghilimele, da' nu te-ai prins tu, pardon, nu le-am pus, shit! na ca m-am incurcat si eu!, aha, da, stiu! am si scris-o si-am si zis-o! draci! nu mai stiu unde-am ramas si ce-am vrut sa spun... Pfui! Doar atita poti?? Incepe sa-mi para rau ca m-am apucat de scris replica asta!
Oi fi crezut poate ca m-am bagat ca sa ma argumentez cu tine, sa ne jucam de-a bloggereala? Nu, skumpika! M-am bagat pentru ca am citit fragmentele din The New Yorker selectate de tine si m-am gindit ca poate n-ar strica sa explic unor cititori nevinovati si de buna-credinta cele citeva trucuri din palaria lui The New Yorker. Mai departe, sa aleaga fiecare dupa cum l-o taia capu'!
Hai, pa, acuma du-te si cauta-ti argumentele in The New Yorker, si sa nu mai vii cu replici din astea lesinate, ca ajungi de risul curcilor!
P.S.: Cind termini cu The New Yorker-ul, fa si tu un pustiu de bine, un act caritabil, si trimite-ti colectia in v'o tara din lumea a treia, ca "saracii lumii" n-au, bietii de ei, nici water-closet, nici dos-papier. O sa-ti ramina vesnic recunoscatori, te asigur!
briel hat gesagt...
Robin,
nick-ul tau imi este tare simpatic, imi aminteste de pasarelele alea cu pieptul portocaliu si bine umflat. Acum e vremea lor, canta cu foc in gradina si mai intind cate o rama.
Exact asa-i, asa si gindeste, minte de gaina, crede ca un piept umflat, croncanit tare si apasat, inlocuieste mintea.
- Domnisoara, clasa LUX nu opreste la Montreal.
Precizare, clasa LUX a ajuns in California.
Sehe,
ma facusi curios si ma dusei sa vad, da te orientezi f. greu printre cearceafele lor. Vazui in schimb ca domnu Robin, da in continuare sfaturi la colege, mai deunazi ii zicea uneia de pictura, acum o invata pa alta cu sekspir.
Interesant e ca nu-ndrazneste sa povatuiasca nici un COLEG, se limiteaza la colege cred ca n-are asigurare la dentist prea buna, ca i-ar umfla vrunu botu
whizzle, dizzle, televizzle, ...
dar ce adunatura selecta si ce ton adrelinos ...
ha ha madame Cali, ca te-ai deranjat pina aici, evident ca stiam ca sarmana a fost pusa sa-si stearga comentariile, ... fiindca se pregatea o intrarea majestuasa pentru care s-a dat drumul la robinete, surle si tam-tamuri shakespeareane ...
fa un pustiu de bine si spune-i lu` Coana Mare ca degeaba cinta la postarea "Apa-n Pius", precum o ofelie despletita, aria "O, dati-mi, dati-mi sceptrul de antisemita", ... nimeni nu a catalogat-o in acest fel, minte precum respira, ...
mai mult decit "sceptrul ignorantzei" nu va capata de la mine, dragutza de ea, ... sa se uite in DEX sa vada care e deosebirea ...
Briel, Roy,
eu nu il simt pe Porfirie mort.
il simt cu gindurile lui, cu alegerile lui, cu tainele lui ...
In fond noi stim doar povestea DESPRE el, de la cineva ...
"Pe stâncă sădise el însuşi flori sălbatice. In chilie i-au găsit şi crucea gata. Si-o făcuse singur şi scrisese “Nifon monahul”. Işi scrisese şi numele în pomelnicul celor vii."
Daca omul a sadit si a ingrijit flori salbatice, daca el insusi s-a trecut in pomelnicul celor vii ...,
cum puteti sa credeti ceea ce credeti ? Doar fiindca a facut alte alegeri si a gindit intr-un fel care nu este propriu majoritatii ?
Sper ca macar sa aveti o mica indoiala ...
Roy,
nimic nu este nou sub soare, ce a fost va mai fi. Povestea este copiata dintr-o carte cu circulatie restransa, din lumea calugarilor. Mai mult, iti pot spune ca este o poveste adevarata, una din nestiut de multele si tacutele vieti ale unor anonimi neimportanti. Oare?
Si mie mi-a placut tare mult stilul, care seamana cu cel al apoftegmelor parintilor din pustia Egiptului, doar ca acestea sunt mult mai scurte si mai laconice. Un exemplu:
Povesteau despre Ioan cel Pitic ca, dupa ce s-a retras la Sketis, langa un batran din Tebaida, a trait in pustiu. Parintele sau a luat un bat uscat, l-a rasadit si i-a zis: "In fiecare zi stropeste-l cu cate un ulcior de apa, pana cand va rodi". De la chilia lor pana la apa era o distanta mare, pleca seara si se intorcea abia dimineata. Dupa trei ani batul a prins viata si a rodit. Batranul a luat un fruct si l-a dus la biserica, spunand fratilor: "Luati si mancati fructul ascultarii".
De fapt, sursa primara a acestui stil minunat nu este alta decat insasi Sfanta Scriptura, despre care ni s-a spus ca este vorbirea Duhului cu noi.
"Doar fiindca a facut alte alegeri si a gindit intr-un fel care nu este propriu majoritatii ?"
A facut alegeri? Unde ai citit tu asta? daca cineva planteaza niste flori se cheama ca e independent si alege singur?
Toata chestia este ca Porfirie nu a facut absolut nici o alegere!
Ce alegere a facut Porfirie? Intre cine si cine? Intre ce si ce? A avut ceva de ales vreodata sau altii au ales pentru el?
Pana si la 30 si ceva de ani, cineva a hotarat pentru el sa se faca calugar, cineva i-a dat numele...
Robin, esti mare la imitat stiluri ... De data asta ai imitat-o perfect pe Katty, cu tot tacimul: "tovarashico, skumpika, ... cu mine nu-ti merge, ... las` ca stim noi mai bine ..."
"Cherry-picking" ai facut tu de la bun inceput. Singur ai spus ca nu ai citit articolul. Ai venit cu acele 4 tantre pe mantre, care nu au nici o legatura cu articolul, ai sarit pe redactia New Yorker, ca e de stinga si ca vrea aprobare de la papa sa fie, te citez: "si cu sula-n cur si cu sufletu-n rai..."
Ce argumente sa am la asa ceva ?
Daca imi spuneai de la inceput ceva de soiul:
"uite ce-i, skumpiko, lasa ce zice articolul, eu vreau sa pun pe taraba si sa discut urmatoarele aspecte, ... si da-i si da-i si da-i cu tirada ...",
atuncea evident ca as fi lasat articolul la o parte si (asa cum am discutat cu Briel despre Porfirie) ti-as fi spus ca DA, sint de acord cu tine, din pacate asta vrea omenirea azi (nu doar stingistii), sa fie blagoslovita de papa pentru toate alegerile ei, ... ca dovada, iata o postare cu acest subiect (2005)
Numai ca tu ai vrut si sa nu citesti articolul si sa te dai rotund despre el ... cam ca vorba aia a ta cu "si cu"...
Roy,
omul are puterea sa aleaga chiar si intre 4 pereti, chiar si cu constringeri. Nu trebuie sa ti-o spun eu, ... Ai cunoscut exemple.
Briel,
Mi-a placut povestea, am gasit si sursa (ieromonahul Petronie).
Insa ce m s-a parut trist este ca credintza lui Nifon, nu s-a produs din libera alegere ci prin faptul ca nu a avut alta alegere.
Cand cineva se calugareste din libera alegere (ca Steinhardt) are o motivatzie mult mai adanca decat cineva ca Nifon.
Ieri am plimbat niste amicii din Romania prin nordul Israelului.
Dupa ce au facut Invierea la Biserica Sfantului Mormant, le-am completat circuitul cu o zi pe tema religioasa in Galileea.
Am fost cu ei la Capernaum unde au vazut casa lui Petrus si locul unde a predicat Isus, i-am dus pe Muntele Fericirii unde a rostit celebra predica "Ferice de cei saraci in duh, caci a lor este imparatzia cerurilor" iar la urma i-am dus la Iardenit in sudul lacului Tiberiadei unde s-au scaldat in Iordan. Pe drum la intoarcere, ne-am oprit in fatza muntelui Tabor.
Le-a placut foarte mult.
Well done, Roy!
Si eu ma uit la fotografii din Tara Sfanta, fara alegere: la peisaje, orase, oameni; le-am vazut pe cele facute de Carol, era intr-o noapte, tarziu, si am adormit cu un sentiment foarte placut si linistitor. Sunt frumoase.
Trebuie sa recunosc lucratura intuitiei feminine, Seherezada a simtit corect in legatura cu Nifon, desi ii lipseau cunostinte despre regulile monahale.
Depunerea juramantului triplu pentru a intra in viata de "inger in trup" este o alegere foarte, foarte delicata, un balans fin de tot atat pentru viitorul monah, cat si pentru nasul ce-si ia raspunderea in fata lui Dumnezeu pentru sufletul aceluia. Pana sa ajunga la momentul deciziei, trece prin faza de aspirant, apoi rasofor, fiecare insemnand ani de incercari. Este cercetat in amanunt daca are sau nu dobandite calitatile necesare, in primul rand rabdarea. In aceste prime faze omul se poarta ca un calugar si are responsabilitatile unui calugar, fara a fi insa obligat la ceva prin juramant. Dupa ce acesta s-a savarsit nu mai este loc de intors si atunci incepe razboiul cel adevarat. Dor de lume (parinti, frati, rude), ganduri ca a ales gresit si a cazut in capcana, ce ar fi putut face cu viata lui in alt fel. Unii sunt ajutati de temperamentul lor mai linistit, de firea interiorizata, altii sunt la cutite cu toti si in primul rand cu ei insisi. E greu de tot.
Este sigur ca Nifon a ales asa cum a ales, desi in povestire vedem numai exteriorul vietii lui, pentru ca in anii tristi de la inceput, in curatenia copilariei si naivitatii sale a apucat sa-L cunoasca pe El. Dupa ce a gustat pe Domnul, toate celelalte i s-au parut neimportante.
Irini pasi. Shalom.
De ce lasati doi purtatori de capete vide sa strice atmosfera de pe acest minunat blog.
Robin si California regurgiteaza zgomotos de penibil crezind ca ei au descoperit penitza.
Tov. militzianu Admin, de ce nu-i sanctionezi ?
Da chiar, de ce sa-i sanctionezi, lasa-i sa avem de ce ne ride .
Once upon a time,
Nu va vine sa credeti, stiu, dar au fost vremuri cind se putea discuta cu Robin si chiar cu California, f. f. rar reuseau chiar si chestii dastepte sau amuzante.
Aparitia signiorei insa, le-a deschis ochii (sic), i-a radicalizat, dovada ca prostia agresiva e contagioasa.
Asa s-au retras rind pe rind o multime da baieti dastapti de la ZL, indel, ingu, smultron, sehe, roy.
Interesant e ca sunt constienti ca se tavalesc in mocirla si mai vin din cind in cind sa vada lumina si soare, dar nu reussc sa se elibereze de balele otravite. Dovada? frecventa obsedanta in postarile lor a imaginilor fecale, cur, WC, hirtie.
Vaticanu ca Vaticanul ..., nu prea imi spune multe ...
Insa mi-a placut Papa Wojtyla ca personaj special ...
si pot spune ca il gasesc interesant si pe Papa Ratzinger, ...
asa ca nu vad de ce sa nu ii urez de ziua lui, "Happy Birthday, PapaRazzy !! (asa il alint eu) !" ca doar a implinit 80 de ani ...
Post a Comment